Banc versificat

Într-o zi, pe Academiei, braţ la braţ, ca doi amici
„Bunicuţa” şi cu „Bombo” – o prietenie brici.
Mai în spate niţeluş, un varan şi o varană,
Ea zâmbeşte şi el trage, de un crac, pe nenea Geoană.
După ei un alai mare: fel de fel de activişti,
Cu lozinci şi cu pancarte, şi vreo câţiva cu morişti.
Şefii intră chiar la „Capşa”, se aşază la o masă
Şi în faţă li se pune, iute câte una rasă.
Nici nu trec vreo cinci minute şi-n local, cu mare râs,
Intră beat-muci marinarul. Atunci „Bombo” zice: Fâs!

Începu o chefuială, cu Elena chiar pe mese
Dup-un colţ bătea din drâmbă don Cocoş. Ei nici să-i pese!
Timid se deschise uşa, Crinuleţ intră livid
Puteai jura că Patriciu îi băgase-n fund carbid.
Val-vârtej trecu Oprescu, cel cu moacă de holtei
Şi se-ascunse într-o budă, scremând poante de doi lei.
Când era circul mai mare şi-ospătarii se cruceau,
Veni-n trombă Marean, cu ţigănci care-i ghiceau.
Să nu crezi, chiar într-o clipă, din alaiul de cioroi
Se desprinse atunci unul, iute ca un usturoi,
Şi în circa trei secunde, Marean cel de poveste
Se văzu făr’ diplomatul cu-almanahe care este.
Puse mâna pe şuriu, vrând s-apuce să-i ia glanda,
Ca pe vremuri când era la „Sorbona”, în Olanda.
Toţi săriră de la mese, tremurând îngrozitor,
Căci un vuiet îi pătrunse, ca un tunet pe un nor:

Băi, tăcere, eu sunt Zeus, hă, hă, hă, măi Constanda,
Zi-le bre să lase omu’: toţi am început cumva!

© Dan CÂRLEA

textul poate fi preluat, cu mentionarea autorului si a blogului

© dan carlea tishortz - scriitor de almanahe

●● Ouă pentru Elena

Fiind copil unic la părinţi, vă imaginaţi că nu prea am fost chinuit în comunism. Nu aveam de stat cu fraţi mai mici, şi de cozi nici nu putea fi vorba.
Aşa că nu-mi amintesc decât de un singur episod când am stat la o coadă adevărată la alimente. De vină a fost pârdalnica de iubire, pentru care ce nu face omul… Mă îndrăgostisem rău de tot de Elena. Stătea la blocul din spate, pe scară cu Mihai, Gabezu, Gianosu şi Guriţă.
Elena era foarte frumoasă, semăna atât la aspect, cât şi în comportament cu Cameron Diaz din “Mary cea cu vino-ncoa’”. Avea stil şi şcoală, amuzantă şi provocatoare, când ziceai că ai prins-o, îţi scăpa printre degete. De atâtea ori, până te prindea ea. Şi atunci, bineînţeles, rămâneai cu ochii în soare. Exact cum stăteam eu adesea când jucam tenis de picior. Îmi înflorea faţa uitându-mă la geamul ei pe furiş, pe sub bretonul gen emo pe care îl aveam şi pentru care am avut multe de pătimit la şcoală. Eram singurul fără tunsoare regulamentară din toate clasele a IX-a.
Se mirau unii băieţi că tot voiam eu să joc în partea aia de teren cu soarele în faţă. Într-o zi, când iubirea era în toi, îi arunc mamei din uşă: “Dă-mi bani şi sacoşă, că mă duc la ouă”. Mama a făcut ochii mari de uimire: băiatul ei devenise responsabil şi se implica în treburile casnice! Se apropia Paştele şi cozile la ouă erau infernale. Aproape mută, mi-a dat banii şi sacoşa de rafie şi dus am fost.
Alături de Elena şi sora ei Alexandra, coada la ouă părea de-a dreptul un bairam. Erau şi alţi amici din zonă, mai un banc, mai o înghionteală, mai o mână din greşeală pe la fundul fetelor, mai o glumă cu dus-întors, ce să mai … eram în al nouălea cer. Tocmai când mă hotărâsem să stau din momentul ăla mereu la cozi, hop sare Elena cu rugămintea: “Dane, mă duc şi eu până acasă, vezi şi tu să nu intre nimeni”. Şi pac, pac, din gene, plus surâsul care promitea multe. Soră-sa plecase deja, drept care era normal să o ajut pe fată. “Sigur, sigur, nici o problemă!” Orele treceau, ouăle erau tot mai aproape şi fericirea dusă. Lumea se împingea straşnic, se auzea din toate părţile: “Stai dom’ne, că mă dai jos! Alo, alo, cucoană, unde te bagi? Daţi numai câte două (cartoane), să ajungă la toată lumea”. Bineînţeles, cel mai tare făceau apel la calm cei care se împingeau mai tare.
A apărut şi Elena, când eram aproape în faţă, a mai durat puţin şi apoi cu cartoanele de ouă în braţe am luat-o spre casă. Maică-mea s-a dumirit repede ce a fost cu accesul meu de responsabilitate şi implicare, dar s-a făcut că nu ştie. Şi, după nişte zile îmi zice: “Te duci la coadă la pui?”. “Nţ!”. Mă deşteptasem. Înţelesesem că nu face pentru o Elenă, acolo, să te bagi în aşa balamuc. Dacă e doar de distracţie, e altceva. Drept care am invitat-o la film la Griviţa. Când să plecăm, zice că ea nu mai merge, aşa că m-am dus cu băieţii. Ajung în faţă la cinema şi ce să vezi? Elena, frumos îmbrăcată, cu altul, mai mare şi mai arătos, de mână. Dacă nici măcar coada la ouă nu ne apropiase, atunci nu mai era nimic de făcut. Doar să-mi iau ouăle din amintiri şi să mă car acasă. Ceea ce am şi făcut, promiţându-mi că “să moară mă-sa lu’ ăla care o mai sta pentru o fată la coadă la orice”. Elena s-a căsătorit cu un profesor universitar şi stă în Canada. Ha! Vezi, bă, ăla de la cinema că şi tu ai fost fraier?

ZEPPELINUL - Editura Vinea 2007 - autor Dan Carlea - poezie

Recenzii

▼

Dan Carlea - Zeppelinul

de Gellu Dorian
(din pacate, domnul Dorian m-a botezat "Carlan", drept care astept mielul)

“Sa nu intervenim in curgerea lucrurilor”

de Constantin Abaluta

Dan Cârlea şi Ocolul Lumii în Zeppelinul dintre Urban şi Celest

de Florin Caragiu

un dirijabil pe cerul paradisului

de Felix Nicolau

Prima recenzie de Florin Caragiu

Trecerea peste

de Octavian Soviany

Zeppelinul si noul mit urban

de Emanuela Ilie


Dan Carlea - Zeppelinul

de Gellu Dorian

Că Nicolae Tzone îsi continuă, generos si nu masochist, cum ar crede unii, scoaterea pe piata poeziei – o piată din ce în ce mai aglomerată dar, paradoxal, foarte ignorată nu numai de cititorii cărora pasămite le scriu poetii, ci si de critica literară care îmbrătisează doar un nume-două, urcate si ele de un val artificial – a unor nume de poeti premiati la „premiile vinea”, concurs ajuns, cel putin la cartea pe care o am în fată, la editia a XVI-a – dar între timp cu sigurantă au mai apărut si alti poeti! – este un fapt deja de notorietate si demn de toată admiratia. Cartea pe care o am în fată este semnată de Dan Cârlan si poartă titlul Zeppelinul – Editura Vinea, 2007 – si, evident, nu arată deloc ca un balon încălzit cu aer cald plutind pe deasupra capetelor noastre ci pur si simplu ca o carte din care poti scoate poezii bune pe care le poti arăta lumii, fără să fii acuzat de bambulisti infatuati că încurci lucrurile bune cu cele rele. Poemul care deschide cartea – Cuminte ca un grădinar – ar merita citat în întregime, asa cum am avut intentia să o fac în clipa cînd m-am decis să scriu despre acest debutant, scriitura acestuia fiind una mai mult decît convingătoare, iar fondul poemului unul extrem de bine dozat si coerent. A scrie despre Dumnezeu ca si cum ai scrie despre un grădinar („Dumnezeu este cuminte ca un grădinar”) trebuie să stii, în primul rînd, la ce te expui, si apoi să stăpînesti cu desăvîrsire nu teodiceea, nici teologia, ci simplitatea mireană a relatiei omului simplu cu Dumnezeu, fenomen ce a adus credinta pînă la noi, peste toate canoanele clericale sau dogmele care l-au făcut pe Dumnezeu de neatins, de netrăit, asa cum respiri aerul. Să scrii asa: „Dumnezeu nu e frumos Dumnezeu nu e urît/ arată pur si simplu ca un muncitor calificat/ ca un om cu studii medii/ care lucrează la întreprindere/ aflată mereu pe linia de plutire/ nici cu profituri spectaculoase nici în faliment răsunător/ El nu e VIP nu îti sare în ochi nu vrea nimic fiindcă ESTE// cînd nu-l întelegem am dus lupte grele cu el/ Stăpînul e desăvîrsit în luptă/ cînd atacam se retrăgea/ cînd stăteam mă hărtuia/ cînd fugeam mă urmărea”, ar însemna, pentru cei ce-L văd pe Dumnezeu ca pe ceva de neînchipuit, desi se spune că noi sîntem după chipul si asemănarea Lui, ar însemna, deci, o erezie, o blasfemie. Or, pentru Dan Cârlan este ceva normal, ca si cum ar realiza un profil oarecare, asa cum făceau reporterii cînd mergeau în fabrici si uzine, pe cîmpii ale muncii si descopereau oameni simpli care meritau să fie evidentiati sau nici atît, să se scrie pur si simplu sters si anost despre ei. Dumnezeu este un oarecare ins care „se joacă mult cu copiii/ îsi pune mîinile pe ochi si le spune să se ascundă/ dar El îi vede prin găurile rosii/ atunci copiii par înrămati/ si Dumnezeu îsi spune de fiecare dată că ar trebui/ să agate aceste tablouri animate în meri/ dar asta ar însemna violarea liberului arbitru/ si Dumnezeu nu face asta”. Dan Cârlan, cînd scrie astfel de versuri, avîndu-l în fată pe Dumnezeu, are totusi sfiiciunea, sau mai bine să-i spun respectul fată de divinitate, si foloseste personalizarea, stilistic, la substantiv propriu, nu la substantiv comun, dînd literă mare pronumelui ce-L defineste. Are însă si contraponderi si nu iese din traditia opozitiei religioase, a mitologiei: „Dumnezeu zîmbeste imperceptibil cînd un licean se crede buricul pămîntului/ si se încruntă cînd un adult face asta// diavolul si-a scos pielea a atîrnat-o pe drumul către Rai/ este si astăzi umedă si din ea curg umbre/ unii se păcălesc o consideră umbrelută de soare/ se fac sloiuri negre sub ea// diavolul e mereu ocupat are multe concerte de condus/ are politică de făcut/ si acte de caritate televizate/ e mereu la modă cu toate de multe ori dă tonul/ nu doarme niciodată doar se relaxează din cînd în cînd/ în cîte o conductă de petrol cică e dependent de miros/ si atunci mai izbucneste un război devastator// diavolul e mereu vesel are ochelari cu ramă fină de aur/ cînd zîmbeste arată ca un forceps deschis cît distanta/ dintre urechiusele unui copil perfect// diavolul are apucături de aurolac/ se droghează cu fumul de portelan alb/ pe care l-a strîns în pungulite de la cosurile lagărelor naziste/ cînd erau pruncii arsi de vii”. Si aceste lucruri, ce par a fi foarte grave, Dan Cârlan le spune cu nonsalanta celui ce nici nu vrea să fie eretic, nici măcar sarcastic, ci pur si simplu firesc. Ceea c e face el în acest poem nu este altceva decît o demitizare în alti parametri decît cei poetizanti, depoetizînd chiar ceea ce atît de mult a fost poetizat de-a lungul timpului. Dan Cârlan nu are nici un complex, nici măcar pe cel al debutantului. El scrie pur si simplu un poem dificil, dar extrem de limpede, din care iese onorabil: „Dumnezeu plînge asa cum se cuvine să plîngă un Dumnezeu/ autentic// Dumnzeu plînge cu gura pînă la urechi”. Chiar si acest oximoron, ce tine de o estetică a urîtului, dă notă elegantă textului acestui debutant, text care te face să mergi mai departe în carte.
Si mai departe cartea lui Dan Cârlan merge pe acelasi registru, avîndu-l în subconstient sau în fată tot pe Dumnezeu, ca într-o antimetafizică programată: „cam peste tot zăcea întinsă o teamă ca de bumbac/ dar în viata mea era mare lipsă de griji/ si liniste/ ca fruntile concentrice ale lui Dumnezeu”. Si tot în acelasi poem – amintiri din copilărie – cuvîntul „ceausescu” este scris cu literă mică, asa cum este scris peste tot cuvîntul „diavol”: „am fost dusi în celula în care/ cică stătuse tovarăsul nicolae ceausescu”. Si, constientizînd, poetul nostru spune la un moment dat: „mi-e greu să spun asta/ e acea teamă/ de ridicol” – este vorba, din titlu, de cuvîntul „sincer”, asa cum se numeste poemul din care am citat. Ai impresia, înaintînd în carte, că pe Dan Cârlan îl chiar paste ridicolul, un ridicol transformat în curaj, curaj cu care, pe spinarea talentului pe care este sigur că-l are, intră în texte de o banalitate debordantă: „la un moment dat jucam tenis de picior/ cu răzvan/ în spatele blocului/ si trăgeam cu ochiul tot timpul/ la etajul elenei de care eram/ foarte îndrăgostit” (mit urban). Dacă dintr-un mit cum este cel al lui Dumnezeu Dan Cârlan face ce face, bucătele de aruncat în ochi fără să jeneze, dintr-o banalitate cum este cea de mai sus face un mit care, aruncat în aceiasi ochi, aproape că jenează. dar nici într-un caz, nici în celălalt, nu jenează. Modalitatea ce frizează minimalismul, autohtonizat cu mijloace personale, este una la îndemîna poetului nostru. Asta nu înseamnă că el scoate din această tehnică minuni, însă ceea ce produce nu este deloc rău si ar putea, peste timp, cu simbioze extrase dintr-o traditie a poeziei noastre sau de aiurea, să realizeze mult mai mult si mult mai bine. Lui Dan Cârlan, astfel, nu-i sînt străine tehnicile ce fac poezia lecturabilă, neplictisitoare, descărcată de sentimentalisme ce-ar arunca-o în desuetudine sau într-un simplism diluant. Desi se foloseste de toate aceste tare ale poeziei, Dan Cârlan stie să rafineze textele si să scoată în final ceea ce el ar fi dorit să citească si la confratii săi. Congenerii, unii dintre ei, o fac cu alte greutăti puse în text, vrînd să împresioneze cu o capacitate mai mare de cuprindere a unei idei poetice într-o spunere ca din fugă, în timp ce la Dan Cârlan, desi pare că fuge ager prin texte, fără să lase impresia că i-ar păsa de ceea ce lasă în urmă, textele sînt totusi elaborate si atent asezate în pagină.
Născut în 1972, Dan Cârlan a prins saptesprezece ani de ceausism si aceste trăiri sînt frecvent inserate în textele lui. Chiar în poemul care dă titlul cărtii, aceste nuante de gri se fac viu vizibile: „tine-ti respiratia/ să nu împrăstii cerul – păpădia asta bleu/ plină de îngeri/ de pe blocul meu ceausist/ făcut în ’77/ dintr-o singură mină/ de gri muncitoresc// unii bolnavi se avîntă de la ferestre/ cînd află că vor muri curînd // eu nu/ eu da// trăiesc plutind pe jumătate/ tot mai aproape de oameni/ cum Iisus/ tot mai aproape/ ca un zeppelin în flăcări”.
Dan Cârlan, în praful realitătii poeziei de acum, pe care si el o scrie si o înfoaie prin norii plutitori si nu prea observati, se gîndeste la „poezia anului 2100!: „stau si mă întreb cum va fi poezia anului 2100/ cînd fosforescenta oaselor noastre va fi iesită din pămînt ca aburul/ si va pluti în nori colosali pe deasupra oraselor// cavourile vor fi microscopice/ eprubete cu adn/ într-un singur zgîrie-nori construit/ pe uriase perne antigravitationale roz// va fi o plutire generală// poezia va fi ciudată/ ciudată rău/ de tot/ de nerecunoscut/ ca poezie/ se va scrie la esentă/ nu va fi un sens unitar/ doar stări smulse prin cuvinte/ fără mare legătură/ unele cu altele/ numai/ subîntelesuri/ căci ele numesc cel mai profund// ciocolată/ miros/ portocale/ piele/ iubire/ limbă/ peste/ cornee/ patru mîini prin două trupuri/ hai/ ah/ usor/ fîlfîit/ alb-negru/ atît// nu?”. Si la întrebarea poetului s-ar putea răspunde că nu va fi chiar asa, chiar dacă, de-ar fi să comparăm finalul textului cu cele propuse de dadaisti pe la începutul secolului XX, am putea vedea că prea multe noutăti nu vor fi pe la finele acestui secol, cel putin în materie de poezie. Si, comparînd un astfel de text, sub nivelul celorlalte din carte, cu nichita, un poem ce respiră ceva poezie, vom descoperi si inegalitătile cărtii lui Dan Cârlan, indecis, nu neapărat la formula pe care ar dori să o urmeze, ci la reprimarea stărilor cu adevărat poetice în favoarea celor antipoetice, seci, fruste, la voia întîmplării, cum par a fi multe din cartea pe care am avut-o în vedere aici.
Dar si asa, Dan Cârlan este un debutant cu greutate, cum as dori să fie si-n cărtile ce vor urma.

***


“Sa nu intervenim in curgerea lucrurilor”

de Constantin Abaluta

A surprinde (si ingloba) punctul in care naratiunea devine poezie. Apoi a te opri cu aerul ca atata ai avut de spus. Stiinta, pre-stiinta, hazard? Din toate cate putin. Riscuri multiple. Si reusite partiale, tatonante.

Asta e rolul unui volum de debut: a inventa poezia pe cont propriu: acea unda fina de lirism ce strabate veacurile: “totul este sa devenim niste strabuni venerabili/ oricum locurile noastre de joaca parcurile/ bancile inscriptionate/ liceele vor fi in pamant/ situri arheologice pline de noi// o cercetatoare va indeparta cu periuta/ praful de pe oasele noastre/ de pe inelul de logodna pe care ti l-am pus pe deget/ in noaptea-n care am intrat in europa// vom fi in cartile de istorie/ la fel de importanti ca/ statuile din insula pastelui/ care vad ceva colosal/ dar nimeni nu stie ce// poate vom fi mayasii unor oameni mai buni/ ne vor aplauda atlantii cu mainile vesnic ude”.
Poate ca de la Gabriel Stanescu incoace, nimeni n-a mai adus atata realitate (contemporana, biografica) in poem. Atata timp cat aceasta realitate e ceruta de firul reflexiv al textului, ea este bine-venita. Atunci cand ea debordeaza limitele impuse de structura invizibila (dar palpabila) a poemului, devine redundanta si de-construieste poemul. De asemeni, pun pe seama grabei si a febrei experimentarii acele texte incarcate pana la refuz de simboluri neasimilate organic ori de poncife pasuniste, gandiriste etc. (iuda, mucenici, icoane, rani doldora de miere, expiratia lui dumnezeu cernandu-si cerurile in plus, capita de suflete, crucile mirosind ca spinarea lui Iisus), respectiv titluri ca offtopic, fiinta, a 9-a minune, dan viseaza si alte cateva inca. E un salt imens de la aceste chinuite compuneri pana la epuratele viziuni din piesele de baza ale volumului (in mansarda, sincer, contururi de creta, mayasii, amanunte, atipici, culoarul) si e interesant de observat ca aici aceleasi cuvinte reusesc sa intre firesc in simbol, adica pe usa din fata (ma refer in special la simbolul crucii, care e asimilat aici unei linisti universale provenind din dorinta de a fi noi insine, de a fi atipici: “m-am saturat de sarbatori mahalagizate// vreau fara televizor artificii sampanie fripturi// tu eu// Marele Alb peste noi// la miezul noptii sa batem/ doua cuie in bratele orizontale ale crucii// si toata noaptea va straluci numai pentru noi/ spatiul dintre ele”. Iar amanuntele atat de prozaicului poem omonim ne reveleaza fiorul autentic al ratacirii noastre in cosmosul propriei deveniri, incerte si misterioase: “orice te poate schimba fundamental nu doar iubirea/ desi numai ea izbucneste precum un inteles/ pe care n-ai avut niciodata curajul/ sa il cauti pana la capat”. Rapelul la “amanuntele” lui Vasile Petre Fati si ale Wislawei Szimborska se face de la sine, insa nu in defavoarea tanarului poet, ci, exceptand stilurile diferite, de la egal la egal. Culoarul este, de asemeni, o poezie memorabila. Astfel de poeme par, ori sunt, experiente directe, traite. Cred ca asta ar fi trebuit sa fie adevaratul titlu al volumului. Zeppelinul e o mostra de cum nu trebuie facut un poem. Ingerii de pe blocul ceausist din ‘77 si zeppelinul in flacari ca simbol al inaltarii cristice sunt injghebari modeste, nerevelatoare tocmai pentru ca sunt lipsite de palpitul faptului trait. Poetul nu trebuie “sa se dea mare”, el trebuie doar sa fie un receptacul al umanului umil (boala, inadaptarea zilnica, scanteia de iubire intervenind pe neprevazute). Deocamdata, in aceasta zona ne da autorul cele mai izbutite bucati, mimand cu finete neinterventia “in curgerea lucrurilor”.

***

Dan Cârlea şi Ocolul Lumii în Zeppelinul dintre Urban şi Celest

de Florin Caragiu

Poezia lui Dan Cârlea din volumele „Zeppelinul” (Vinea, 2007) şi „Urban” (Vinea, 2008) are o excelentă calitate de a stârni nostalgia, printr-un desen textual ce preia cotidianul şi îi conduce instantaneele în pragul uimirii, al catharsis-ului estetic. Emoţia estetică este ferită de riscurile inflaţionare printr-o aplicare în stil personal a arsenalului artei naive şi suprarealiste, umorului şi auto-ironiei. „Subversivitatea” e dezvoltată nu prin deconstrucţia programatică a „sensului” sau conţinutului ideatic metatextual, ci prin ingeniozitate sau mai bine zis prin spontaneitatea cu care „urmează” cuvântului însuşi, care îşi trage substanţa din întâlnirea vieţii cu imaginaţia creatoare. Poetul nu are astfel „complexul” anti-metafizic ce pune în criză şi „uniformizează” atât de multe producţii actuale prin „dezamorsarea metodică şi conformistă” a inspiraţiei aurorale care stă la originea oricărui act creator (în cazul unei poetici nedirijate ideologic, fizicul “saturat” se încarcă oricum de valenţele metafizicului “prezent în absenţă”).

Viziunea religioasă nu agresează, în poezia lui Cârlea, esteticul prin ideologic, ci este aidoma unui fond de deszăgăzuire a libertăţii de expresie artistice în matricea identitară: „îmi pare rău că nu l-am cunoscut pe steinhardt/ să aflu cum de se plimba prin celulă/ aproape mort de fericire/ ca Dumnezeu prin creaţie” (fetiţa cu chibrituri). Universul estetic e pasibil de infinite modelări şi reinvestiri prin întâmpinarea unei iniţiative a „cuvântului făcut trup/text”. În fiecare dintre cele două volume remarc câte un poem care iese în relief prin forţa şi plasticitatea estetică a viziunii religioase. Poemele „Dumnezeu este cuminte ca un grădinar”, respectiv „fashion”, ne întâmpină de o manieră „iconică”, perspectivă în care punctul de fugă apare mutat înspre cititor, într-o relaţie vie.

Primul poem este structurat ca un dublu portret, al lui Dumnezeu şi al diavolului. Cel dintâi portret pleacă de la atotcuprinderea iconomică divină şi se dezvoltă cu prospeţime debordantă printr-un fascicul imagistic de substanţă „hristică”: „Dumnezeu este cuminte ca un grădinar// lui Dumnezeu nu poţi să-i dai nimic nu poţi să-i iei nimic// (…) toate sunt în El/ şi tu şi viii & morţii tăi/ şi clădirile şi prima & ultima ta iubire/ şi colţii leului strânşi pe botul bivolului african// noi toţi care ne frecăm unii de alţii întru şlefuire/ până sângerăm pe dinăuntru//(…) El nu e VIP nu îţi sare în ochi nu vrea nimic fiindcă ESTE./ (…) în palmă avea doar linia vieţii o gaură/ şi lumină bătătorită o mulţime de bătături orbitoare ca blitz-urile/ a spus că le are de la cât ne mângâie când dormim// pe braţ i s-a umflat o venă străvezie/ prin care mi-am văzut curgând toată viaţa/ şi ne-am împăcat pentru totdeauna./ Dumnezeu se joacă cu copiii/ îşi pune mâinile pe ochi şi le spune să se ascundă/ dar El îi vede prin găurile roşii atunci copiii par înrămaţi. (…)/ prieten în mod egal cu pustnicii isihaşti/ cu barba până la brâu/ care se plimbă noaptea pe apele lacurilor glaciare/ cu pieptul în flăcări verzui/ şi cu vidanjorul care se roagă în gând/ în timp ce scoate mizeria din haznale// tu acum eşti în interiorul lui Dumnezeu/ cu toată lumea ta măruntă/ nici nu ştii ce pierzi dacă nu recunoşti asta// Dumnezeu nu râde niciodată în hohote/ este echilibrat în toate/ mai puţin în plâns// Dumnezeu plânge aşa cum se cuvine să plângă un Dumnezeu autentic// Dumnezeu plânge cu gura până la urechi”. Portretul diavolului se dezvoltă antitetic în registrul măştii antihristicului ce contrage participarea existenţială în direcţia „omului fără chip”, a „reducerii la nimic” şi „derealizării” misterului vieţii: „diavolul şi-a scos pielea a atârnat-o pe drumul către Rai/ este şi astăzi umedă şi din ea curg umbre/ unii se păcălesc o consideră umbreluţă de soare/ şi se fac sloiuri negre sub ea// diavolul e mereu ocupat are multe concerne de condus/ are politică de făcut/ şi acte de caritate televizate/ e mereu la modă cu toate de multe ori dă tonul// diavolul e mereu vesel are ochelari cu ramă fină de aur/ când zâmbeşte arată ca un forceps deschis cât distanţa/ dintre urechiuşele unui copil perfect”.

Poemul „fashion” din volumul „Urban” dezvoltă, la rândul său, după o dialectică estetică, de data aceasta, imaginea morţii şi a lui Hristos. Este foarte interesant acest tablou al morţii peste care nu se poate sări, şi, în care intrând toate (faptul că întoarcerea „ar fi ridicolă” trimite la conştiinţa valorii existenţiale unice a istoricului), le vine atât de bine cum nu le-a venit niciun lucru, vreodată, din cele familiare. Din acest „prechip” eshatologic ţâşneşte lumina venirii lui Hristos, Viaţa care păşeşte în moarte. Catharsis-ul e dublu: nu numai că în moarte toate fiinţele îi vin lui Hristos mai bine ca niciodată, dar acolo „a deschis ochii atât de alb încât/ moartea nu putea păşi peste ei/ înapoi era ridicol să se întoarcă/ şi în definitiv/ nicio viaţă nu îi venise mai bine/ vreodată”.

Revenind la volumul „Ζeppelinul”, remarcăm priza la memorie, conştiinţă şi limbaj, urmărită după o modalitate contrapunctică ce pune străfulgerările trecutului, situările pe „tăietura” clipei şi amplificările prospective într-un raport revelator al „aurei” realului: „au venit minerii şi a trecut timpul/ pe sub vitrina librăriei «noi»/ cu morţii pe braţe trece timpul prin fiecare om/ care nu uită” (22 decembrie).

Apare recurent tema emergenţei dintr-un univers artificial, care pune în criză şi întoarce „cheia de contact” a conştiinţei în înţelegerea relaţiei cu Dumnezeu, cu lumea, şi cu sine însuşi: „într-o zi m-au făcut pionier la doftana// tovarăşul nicolae ceauşescu/ însemna mult pentru noi pe atunci/ erau vremurile când gheorghe ursu murea bătut în închisoare// cu ficatul şi rinichii praf/ dar noi nu ştiam de astea trăiam în imensitatea tricoloră/ a raiului nostru de nailon” (amintiri din copilărie). Imaginea „raiului de nailon” combină numinosul unitiv al inocenţei cu „pierderile” de har resimţite la nivelul capacităţii de relaţie: „undeva în adânc s-au rupt frânghiile de lumină/ care îmi uneau sufletul cu toate lucrurile neînsemnate” (treptat). Miza poeziei lui Dan Cârlea depăşeşte dinamica estetică a structurilor formale, fiind în mod prioritar existenţială, relaţională, dialogică.

Credinţa este „apa vie” în care se mişcă forma poetică, într-un mod mai deplin decât orice înţelesuri separate: „nu negociez nimic/ nu am cu ce fiindcă/ nimic nu e al meu cu adevărat// dincolo de orice e ceva mai mult/ şi la capăt e un mâl luminos/ şi mişcător care are mireasma/ bunicilor şi părinţilor// unele lucruri trebuie lăsate cum le-ai primit// nu smulgi aripile păsărilor ca să le pui motoare/ unele lucruri trebuie doar trăite// să treci prin ele/ şi ele să treacă/ prin tine/ uitându-şi/ înţelesurile” (părere). Pe undeva, sinapsele cuvântului concentrează istoria personală şi a lumii în direcţia „limitei” ca survenire a iubirii: „totdeauna m-au fascinat legăturile tainice dintre fenomene// în fiecare clipă ni se poate întâmpla ceva/ echivalent cu facerea lumii/ sau cu sfârşitul ei// orice te poate schimba fundamental nu numai iubirea/ deşi numai ea izbucneşte precum un înţeles/ pe care n-ai avut niciodată curajul/ să îl cauţi până la capăt” (amănunte); „prin burta mamei ţi se vedea/ din când în când urechiuşa/ cum urmărea buzele tatălui care/ îţi citea din «sensul iubirii»” (mai bun).

Relaţia erotică se desprinde ea însăşi ca o alunecare „pe linia vieţii” spre limită: „cel mai mult îmi place/ să-ţi sărut podul palmei/ mi se pare/ cel mai intim lucru/după plâns// să-mi târăsc buzele pe linia vieţii/ uşor/ ca moartea care fâşâie spre dimineaţă/ când cei care veghează muribundul au aţipit” (sincer). Tensiunea dramatică este stăpânită şi păstrată în jurul punctului de climax printr-o variere a registrului estetic: „demult ţi-am mângâiat ochii cum numai orbii ştiu/ iar acum nimeni nu înţelege/ de ce beau apă numai din pumni” (om); „ei îmi ard poeziile/ cenuşa a ajuns cu un metru peste arcul de triumf/ până spre sânii tăi dezveliţi şi învingători/…/ dumneavoastră domnule nu ştiţi să muriţi singur/ la capătul lor (the end); „de fiecare dată în zori mă mir cu glas tare/ cât de bine îţi vine lumina/ parcă pentru tine a fost făcută// atunci pari cea mai vie fiinţă/ trăită de toate lucrurile la ambele capete” (amnezie). În fond, erosul devine o modalitate de apariţie a unui „mit urban” în forma sa genuină, încă neexpusă regimului exteriorităţii: „am început să cred că/ noi eram un mit urban/ de care/ nu aflase nimeni” (mit urban). E semnificativ că erosul îşi găseşte în „locul” crucii plenitudinea sa nocturnă, misterică: „la miezul nopţii să batem/ două cuie în braţele orizontale ale crucii// şi toată noaptea va străluci numai pentru noi/ spaţiul dintre ele” (atipici).

Erosul ca energie a relaţiei vii pune în mişcare şi trăsături inedite ale prieteniei şi aderenţei la umanitate, natură şi lumea îngerească, tablou în care concură gravitatea şi candoarea: „nu bănuiam că va veni o zi în care-ţi voi spune/ andrei păcat că nu vrei să fii mai bun/ cu puţin// cu un înger mai bun” (mai bun); „sper să avem o groapă comună şi caldă/ în câţiva prieteni” (cuminţi); trăiesc plutind pe jumătate/ tot mai aproape de oameni/ cum spune Iisus/ tot mai aproape/ ca un zeppelin în flăcări (zeppelinul); „unele vieţi sunt nişte candelabre uriaşe de cristal/ care cad cu încetinitorul” (om); „ţine-ţi respiraţia/ să nu împrăştii cerul -/ păpădia asta bleu/ plină cu îngeri/ de pe blocul meu ceauşist/ făcut în ‘77/ dintr-o singură mină/ de gri muncitoresc” (zeppelinul).

Chiar în întoarcerea spre sine, eul liric apare într-o suită de pendulări între chipul „iconic” şi modul „căderii”, într-o alternanţă de apariţii şi dispariţii, proprie non-obiectivizabilului, al prezenţei care nu numai că nu poate fi supusă „reducţiei fenomenologice” ci ea însăşi reafirmă prin simţirea sa transcendentul „fondator” al realului şi alteritatea în genere, ca „prezenţă în absenţă”: „Dumnezeu este pentru mine/ singura fiinţă/ care-mi dă voie/ să dau mâna/ prin ea/ cu mine/ însumi” (fiinţa); „când te razi dimineaţa/ te întrebi năuc/ unde a dispărut chipul acela/ pe care îl iubea toată lumea/ o fi şi oglinda asta/ rodul unui potop/ care ţi-a luat/ pământul” (oglinda); „femeile se întreabă/ cine e nebunul ăla de la piaţa rosetti/ cu o inimă uriaşă în braţe” (plastic); „fiecare cădere îmi arată/ ce soclu înalt mi-am făcut din nimicuri” (albisem prin somn); „noaptea mă trezeam sufocându-mă/ iar/ ziua mă credeam indestructibil/ ca mai toţi tinerii/ (…) pe la miezul nopţii astmul îşi făcea treaba/ ca o locomotivă de argint cu aburi/ maşinărie perfectă de întrezărit moartea” (amintiri din copilărie 2).

Limita, moartea, fecundate de o simţire afină cu credinţa, se impun cu forţa epifaniei: „nu e uşor să fii mort în ziua de azi/ un alt Lazăr decojit de toate” (nichita). În acest parcurs, în care du-te vino-ul între creştere şi regres, între iubire şi moarte, între construcţie şi destrucţie, produce o continuă ambiguizare a structurilor, prioritare pentru orientarea existenţială sunt modelele vii. Astfel, „Nichita este o bornă cu aripi” (nichita); „un sfânt poate intră în Rai chiar acum/ cu un ditamai soarele-n braţe plângând/ şi marile ziduri de apărare/ izbucnesc în ferestre” (iertare); „de multe ori un glonţ lasă două răni/ una de intrare alta de ieşire// cam aşa trece un sfânt prin umanitate/ cumva decisiv/ legat la ochi cu o moarte luminoasă (viziune); „între mine şi un sfânt e diferenţa dintre/ aurul dacilor şi o medalie poleită// nu mi-a pătruns lumina în interior/ nu s-a aşezat în straturi/ fiecare cu irizările lui/ arată pe mine ca o acuarelă ieftină/ cum foloseam în clasa a 1-a/ un kitsch jenant şi atât// într-un om sfânt Dumnezeu se depune în straturi/ când zgârii puţin se vede o parte şi mai strălucitoare/ dacă adânceşti rana care miroase a portocală/ e şi mai orbitor ceea ce vezi// cu cât erau martirii mai schingiuiţi/ cu atât soarele părea mai aproape” (albisem prin somn).

Arta poetică a lui Dan Cârlea din „Zeppelinul” presupune o continuă întoarcere spre magma sensibilităţii şi răsturnarea „gravitaţiei căderii”: „nu va fi un sens unitar/ doar stări smulse prin cuvinte (…) subînţelesuri/ căci ele ne uneJsc cel mai profund (poezia anului 2100); „o poezie bună trebuie să fie/ ca apa unui lac de munte/neciobită de botul cerbului// trebuie să fie chiar ca noi/ ca fiecare în parte/ ca omul care începe cu adevărat/ acolo unde se termină lumea” (acolo unde se termină lumea); „eu vreau să scriu doar 40 de poezii perfecte/ precum 40 de mucenici/ cu rănile doldora de miere/ care alunecă pe cruci/ alunecă în sus/ ca nişte faguri de aur” (fiinţa); „visul crucilor este/ să care coşciugele în rai/ acolo unde crucile nu au/ nimic dedesubt (offtopic).

În volumul „Urban”, poetul îşi ia riscul „împotmolirii” dat de o investire masivă în materia „brută” a cotidianului. Pe alocuri, atmosfera e periclitată de enumerări „kilometrice”, stop-cadrele saturează câmpul poetic spre a asuma rupturile din planul existenţial răvăşit de avalanşa informatică, insurgenţa instrumentalului, artificialului, virtualului. În fapt, se afirmă, „the reality cannot be displayed”. Cotidianul respiră aceeaşi tensiune a limitei: oamenii „merg la serviciu ca la moarte/ (…) share-uirea sufletelor continuă toată ziua” (download), moartea însăşi este imaginată ca o downloadare a vieţii în Dumnezeu.

Ni se înfăţişează drama oscilării între vocaţia iubirii şi ratarea sau aruncarea ei în derizoriu prin inconsecvenţele şi încrâncenările zilnice: „aşa ne trăim noi verticalitatea urbană/ sentimentele fast-food// ajunşi acasă/ ne-am spurcat şi pe mess/ ne-am dat ignore/ ne-am băgat reciproc în listele de spam pe bloguri// şi am plecat să ne răcorim/ fiecare la altă bere// urma desigur să scriem/ o nouă poezie/ de dragoste” (de dragoste).

Prin rezidualul trăirii, supuse unei dinamici „ruptoare”, răzbeşte nostalgia chipului divin „prezent în absenţă”: „tu omori de frică/ toate lumile nenăscute/ îmi spunea cineva demult// parcă dumnezeu// stă chircit în inima mea/ cu genunchii la gură/ plin de sânge/ şi cântă la pereţii ei/ mişcători” (d); „în stânga la mătăsari seara se adună curvele/ chiar lângă biserică/ le privesc feţele pe care şi le vulgarizează voit/ ca să te convingă că nu mai au nimic pur în ele/ şi să nu te simţi vinovat// uneori poţi auzi chipurile încă inocente cum se topesc sfârâind/ sub faţa de lucru plină de ruj ieftin/ când pe cealaltă parte a bulevardului/ trece o pereche de îndrăgostiţi” (faţa de lucru); „adorm, în timp ce vâjâitul ultimului metrou/ trece prin aura mea/ tremurând-o,// aura mea fosforescentă// ca un paradis// veşnic// în construcţie” (poveste freestyle); „adormim şi sufletele chircite în creier peste zi/ ni se întind în tot trupul/ ca nişte fiare care se simt în siguranţă/ abia în pustiu// atunci inima ne roade încetişor/ ca o mângâiere// ultima” (aici).

În lipsa unei soluţii imediate („dimineaţa o vom lua de la capăt/ vom reintra în urban/ ca şi cum am zbura prin parbriz/ într-o aură de cioburi” (urban); „zâmbesc în câmpul de singurătate care creşte răcoros/ traversat de scrollul de la realitatea tv ca o arteră spartă” (scroll)), în această situaţie fără ieşire în care „moartea urcă în noi ca un material refulat” (vier pfoten), taina omului nu încetează să răspândească o lumină, de dincolo de el, ce „vascularizează” existenţa: „ţinem minte vremurile când/ oamenii buni îşi făceau datoria/ luminând totul// din ruguri// suntem crescuţi/ direct/ din partea umană/ a lui Dumnezeu” (muguri); „cu gelu diaconu vorbeam în fum/ despre prăpăstii începuturi/ şi feţele lui dumnezeu care într-o vreme/ pocneau în noi ca mugurii// andrei se întinde pe zid ca o rană” (club a).

În acest ocean de haos cotidian şi de împrăştiere până la angoasă a spiritului ies la suprafaţă frânturi din memoriile originilor: „amintiri din copilărie plutesc în jurul meu/ ca un om de zăpadă spulberat de un TIR” (pegas), „blocurile aliniate ca morţii/ blocurile – frigidere obsedante în care noi/ eram fiarele/ cu inimile în hibernare/ visând urme/ roşii/ fierbinţi/ de gloanţe prin puii noştri” (la mulţi ani); de asemeni, erosul proiectat („îngropat”) în epicentrul cathartic: „şoseaua se deznoda sub roţi/ ca mine în serile/ când te lipeai perfect de pielea mea/ por peste por/ încât parcă ieşiseşi la suprafaţă/ ca o înecată superbă/ ori un stigmat” (drum), „parcă aveai broboane de soare pe frunte, bezna stătea tolănită în ceşti, în locul cafelei” (poveste freestyle); „sexul meu desenează în tine un copil colorat/ care-ţi va creşte/ prin somn/ albul în sâni// toate în linişte” (arte vizuale); „m-am ascuns în baie şi am plâns/ apoi m-am privit în oglinda cea veche// cineva îmi stinsese în ochi/ sufletul/ ca pe o ţigară” (vizită).

Senzaţia de glisare şi disipare – „geamurile fotografiau/ ba întunericul/ ba lumina/ peronul/ îşi deschidea/ oamenii/ mereu/ în partea cealaltă” (peronul) – este complinită pulsatil de iubirea care rămâne, ca „radiaţie de fond”, chiar după ce totul a fost deconstruit (Vattimo), şi care îl face pe poet să exclame: „uneori vă simt ca un cheag de sânge în inimă” ([în] jur).

***

un dirijabil pe cerul paradisului

de Felix Nicolau

Dan Cârlea, autor premiat de editura Vinea, îşi lansează Zeppelinul propriei ingenuităţi nemaculate de tarele unor vremuri consumiste. Fără să poetizeze realitatea, el urcă treptele unui turn de fildeş, echivalentul unei călătorii în timp. Călătoria se face ţinând seama de două coordonate: imitatio christi şi nostalgia paradisului infantil, plasat undeva printre blocurile comuniste. În fond, aceasta este şi nota specifică a acestui poet matur. În comparaţie cu ceilalţi şase tineri lansaţi de Editura Vinea, Dan Cârlea are de partea sa traversarea în cunoştinţă de cauză a unei epoci revolute, care îi oferă avantajul unei sfere de inspiraţie cu diametrul mai generos.

Se cunosc deja eforturile scrâşnite de a înghesui cât mai mulţi autori tineri sub stindardul unei generaţii pe care câte un critic sau un editor se grăbesc să o cufunde în cristelniţă. Multrâvnită este condiţia de naş al unei generaţii literare. Năşirea duce cel mai adesea, însă, la înjghebarea de grupări şi grupuscule fără un program solid şi cu mentalităţi eteroclite. În consecinţă, după un timp, gruparea se pulverizează şi fălosul ei godfather rămâne de izbelişte – finii săi literari ţintesc ei înşişi la condiţia de naşi. După hibridul douămiism, iată că Vinea încearcă lansarea pe orbită a plus douămiismului – denumire cel puţin bizară. Am putea deduce că noua grupare e o variantă îmbunătăţită, refurbished, a celei vechi. Un fel de posttextualism cu scaune de piele şi aer condiţionat în cinci trepte. Or, asemănările sunt perdante. Aşa-zisul 2000+ e alcătuit din tineri „pixelografi” care performează pe muzică chill-out, sunt apăsaţi de un fel de tristeţe post-consumistă şi, câteodată, au izbucniri de orgoliu. De la antecesori se păstrează doar clişee gen „faze de căcat” şi dispoziţia emo. Aceşti rebeli fără cauză, strănepoţi de-ai lui Haulden Caulfield, sunt totuşi bântuiţi de mitul artei sincretice, de dorinţa de a realiza o hyperliteratură cu videopoeme. Pentru a fi „impactanţi” (un alt termen-streche), ei au renunţat la acele locuri comune ale douămiiştilor: căminul, ghetoul, autobuzul ticsit, toate cântate în ritm de hip-hop, sexualitatea lipicioasă şi exhibiţionistă, cântecul cărnii, filosofarea lamentabilă. Acum se scrie despre biţi, pixeli, scule etc. Poate doar lamentaţia de fils à papa s-a păstrat. Bineînţeles, aceste trăsături izolate nu demonstrează nimic, eventual faptul că Dan Cârlea scrie altceva decât ceilalţi şase debutanţi ai editurii Vinea.

Zeppelinul are rădăcini gândiriste: „Dumnezeu este cuminte ca un grădinar/plantează meri prin tot raiul/şi presară lumi peste tot când se plictiseşte”. Paradisul acesta este destrămat însă de snapshot-uri expresioniste: „colţii leului strânşi pe botul bivolului african”. Nostalgia Shambalei este investită artistic: „noi toţi care ne frecăm unii de alţii întru şlefuire”.

Autorul devine captivant când îşi stăpâneşte efluviile sentimentale şi mizează pe dialectica autentic-fals: „diavolul e mereu vesel/are ochelari cu ramă fină de aur/când zâmbeşte arată ca un forceps deschis cât distanţa/dintre urechiuşele unui copil perfect”, chiar dacă recuzita aparţine pantomimei: „Dumnezeu plânge aşa cum se cuvine să plângă un Dumnezeu/autentic/Dumnezeu plânge cu gura până la urechi”. Uneori el poetizează teorii binecunoscute: „Dumnezeu e singurul comunist creştin”(cuminte ca un grădinar). Alteori pune în dosar amintiri din copilărie: „într-o zi m-au făcut pionier la doftana”, care dau măsura poeticii sale: nostalgie şi ieremiade pe marginea motivului vanitas vanitatum. Ţâşnirile în sus conturează o metaforă geometrizantă, de bună calitate: „linişte/ca în frunţile concentrice ale lui Dumnezeu”. Fericite sunt şi minimalismele autobiografice, cu sugestie bogată: „ieri m-am întâlnit întâmplător cu prietena ta/în lăptărie/mi-a spus că ai murit/în timpul unei operaţii/acum 6 luni/în germania” (în mansardă). Aici iese la suprafaţă filonul cărtărescian, fără a deveni o manieră: „la un moment dat jucam tenis de picior/cu răzvan/în spatele blocului/şi trăgeam cu ochiul tot timpul/la etajul elenei de care eram/foarte îndrăgostit” (mit urban). Dan Cârlea ar dori să-şi dispună miturile urbane în ecuaţii nichitastănesciene, mixând edulcorarea afectivă cu necunoscute metafizice. După supurările inimoase din plastic, cititorul e remontat cu o fugă spre un creator matern, indice al cochetării cu ereziile având priză la metaforă: „te ştiu de când lui Dumnezeu i s-au rupt apele/şi s-au despărţit de lume”.

Dan Cârlea este copilul divin iniţiat încă din pântecele matern în ştiinţa dumnezeiască, o mathesis universalis, pe care el şi-o imaginează obstinat ca pe o viziune a sentimentelor. De altfel, ultimele trei decenii de comunism sunt percepute din perspectiva unei copilării mirabile, lipsa distracţiilor sofisticate favorizând accesul la bucuriile simple şi grandioase, totdeodată: „erai la mamaia în pântecul mamei tale/pe plajă se asculta radio vacanţa//sărutai placenta cu gustul părinţilor tăi/perfecţi/cu chip de pâine albă//prin burta mamei ţi se vedea/din când în când urechiuşa/cum urmărea buzele tatălui care/îţi citea din sensul iubirii” (mai bun). Aceste ode minimaliste au punct de referinţă în zenit, un Iisus zeppelin care soarbe peisajul în sus, în maniera lui El Greco. Bizantinismul acesta este dus la perfecţiune în poeziile contrate, unde geometria plană îşi vădeşte mai bine posibilităţile transcendentale: „herăstrău//un câine bea dintr-o baltă/umbrele frunzelor muribunde//în loc de cer kantian/înstelat deasupra mea//ochii tăi migdalaţi şi uzi/ca două mandale sparte//liniştea se prelinge pe copaci/în sus//nimeni” (schiţă). Sunt momente de graţie dificil de reprodus în serie. În general ele sunt urmate de relaxarea discursului poetic, de infuzii cu decoct sentimental stănescian. Impresia este de folk-song. Inspiraţia adevărată persistă în fulguraţii spectaculoase: „dorm soldaţii pe bucăţi de oameni/au cerul tras până la tunuri//[…]//Dumnezeu se şterge de sudoare pe frunte/îşi întinde pe faţă dâre colorate ca de acuarelă//cică e curcubeul/ha ha” (organul-fantomă).

Distihuri ca: „este adevărat că împărăţia cerurilor este în noi/dar noi nu mai suntem de mult acolo” (flash) probează fibra de poet religios a lui Dan Cârlea. Apoi reveria adolescentină este dublată de dezamăgirea în faţa lumii, concretizată în practicarea bătrâneţii: „poate totuşi voi ajunge bătrân/tot lăsându-mă câte puţin de trăit”. După fixarea temelor poetice esenţiale, urmează câteva arte poetice în care se predică simplitatea: „o poezie bună trebuie să fie simplă şi elocventă/ca ultimul expir al unei mame bătrâne ce-a fost/„pieta” de zeci de ori când fiul i-a fost bolnav” (acolo unde se termină lumea). Poetul ar vrea să traducă în scris mesajul icoanelor ortodoxe. Lucru deloc uşor, mai ales când este scuturat de puseuri expresioniste: „un sfânt poate intra în rai chiar acum/cu un ditamai soarele-n braţe plângând” (iertare). Toate aceste calităţi pot prevala asupra defectelor, dacă poetul se supune unei asceze vizând acedia. Natura sa pătimaşă nu-i va permite să se usuce, dar nici nu-l va mai exceda în alunecări liricoide. Retrăgându-se înspre esenţe, scriitura aceasta poate deveni exemplară: „Dumnezeu este pentru mine/singura fiinţă/care-mi dă voie/să dau mâna/prin ea/cu mine/însumi” (fiinţa).

***

Prima recenzie de Florin Caragiu

Din primul moment m-a fascinat în poezia lui Dan Cârlea forţa de generare asociativă a unor imagini surprinzătoare şi cu bătaie lungă. Cuvintele traversează experienţele din peisajul lumii cu acea fervoare a trăirii vieţii „la ambele capete” sau simţire a transcendenţei ce reconverteşte accidentele şi rupturile, restituind limbajului o fericită corporalitate.

Am avut bucuria să-l cunosc pe Dan faţă către faţă şi să mi se descopere câteva dintre resursele suflului său creator. Mă refer la anumite experienţe în împrejurări-limită care au marcat un „punct de întoarcere” şi din care a ieşit, ca să folosesc cuvintele lui, „cu un înger mai bun”.

Cu bucuria genuină a simţirii prezenţei lui Dumnezeu şi a întâlnirii cu părintele Sofian Boghiu, o personalitate marcantă a mişcării „Rugul Aprins”, Dan traversează în poezie toată gama de experienţe ale lumii aşa-numite post-moderne. Făcând transparent capătul dinspre Dumnezeu al cuvintelor, poetul nu se separă de multitudinea eterogenă şi adeseori bulversantă a experienţelor vremii, ci le asimilează prin vindecarea şi reconvertirea lor în trupul textual.

Îmbrăcând în această stare de graţie limbajul poetic, carnea experienţelor este, am putea spune, iconizată, vascularizată. Se creează astfel o nouă şi specială mobilitate, generând la rându-i surpriza, neprevăzutul, esenţa poetică.

Noul pare astfel nu atât el căutat, cât cuvântul însuşi e căutat de noutatea viziunii. Ludicul şi dramaticul, fantasticul şi realismul biografist, starea de veghe şi oniricul, viziunea sfinţeniei şi căderile în derizoriu, nostalgia şi ironia, erosul omenesc şi cel divin, edenicul şi decadentul, prospecţia, introspecţia şi rememorarea apar într-o stare de necompartimentare şi inseparabilitate.

Fără a pierde pe drum prospeţimea scriiturii, poetul evită printr-o artă a învăluirii şi replierii atât căderile în patetism cât şi pe cele în absurd sau derizoriu. Se manifestă astfel, am putea spune, un dinamism de tip cuantic, în care cuvintele ni se descoperă ca evenimente-„încreţituri” ale stării poetice fundamentale.

Poezia scrisă de Dan Cârlea nu poate fi asimilată, credem, nici uneia dintre paradigmele poeziei ce au marcat istoria noastră literară trecută sau prezentă. Şi asta, nu întrucât anumite calităţi stilistice ce o definesc nu sunt decelabile în producţii literare notorii, cum ar fi vigoarea limbajului, elasticitatea şi flexibilitatea vocabularului ca o coardă întinsă între zonele existenţiale extreme, ingeniozitatea de a nu căuta rezolvări şi de a prinde, în schimb, semnificaţia momentului, adesea tragică, o excelentă relaţie cu cuvântul, ce poate fi asemănată cu dragostea creştină, care nu caută la faţa omului. Astfel, indiferent de osatura lui denotativă, care poate fi, în context, concordantă sau discordantă, cuvântului i se face loc în casa poeziei, unde contingenţa textuală smulge din el valenţe incredibile.

În textele ce ne sunt prezentate, parodia, ironia, umorul cu zâmbet scurt şi schimă dureroasă, sarcasmul amar nu istovesc temele fundamentale grave cum sunt dragostea, nostalgia după desăvârşire, relaţia omului cu Dumnezeu.
Şi în acest punct identificăm, de fapt, originalitatea acestui poet, care ştie să dinamizeze ideea de Dumnezeu, raportându-se la aceasta prin oglinzile textuale, care sunt oglinzile sinelui nostru, unde se uneşte strâns umanitatea asumată prin Cuvânt. Aici, în miezul textului, centru de unde se propagă mişcarea simfonică a totalităţii, ca o coexistenţă infinită într-un punct, se întâmplă întâlnirea omului cu Dumnezeu.

„Tu eşti în interiorul lui Dumnezeu/ cu toată lumea ta măruntă/ nici nu ştii ce pierzi dacă nu recunoşti asta”, ni se spune, ca un alt mod de a sugera infinita şi calda umanitate a lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care participă la viaţa omului încât ia chipul omului.

Dacă ne este îngăduit să vorbim despre nişte accente religioase autentice în această poezie, le găsim în aura de umanitate incredibilă cu care Chipul lui Hristos îşi face simţită dumnezeirea, ca fiind prezent printre oameni şi prezent în fiecare fiinţă şi lucru, suferind, aici, „neajunsul” existenţei cotidiene şi chiar parodierea ei.

Nefiind, desigur, aceasta, o poezie parodică la adresa lui Dumnezeu cel Viu şi Personal, o putem caracteriza mai degrabă ca pe o poezie parodică la adresa parodiei înseşi şi, prin urmare, o „punere în criză” implicită a răstignirii, voluntare sau nu, în om, a Chipului lui Dumnezeu.

***

Trecerea peste

de Octavian Soviany

Cred că se poate vorbi astăzi despre un „al doilea val” al promoţiei 2000, care vine în literatură fără furia demolatoare şi gesturile de frondă ale primilor fracturişti, individualizându-se în raport cu aceştia prin refularea oricărei tendinţe spre excesiv, prin tonul “neutru” care ia acum locul discursului mânios şi al percepţiei mizerabiliste, prin evitarea ostentativului şi, în ultimă instanţă, printr-un alt tip de sensibilitate. Sunt particularităţi ce se regăsesc şi în volumul de debut al lui Dan Cârlea, Zeppelinul (Editura Vinea), în ale cărui poeme filmul existenţei e perceput cu apatie, au ralenti, prin senzorii tociţi ai unei sensibilităţi dezabuzate: “picură nefiresc pentru final de februarie/ascult john coltrane/mi-am luat o mansardă la metrou la izvor//casa poporului/arată ca/un fulg uriaş de frişca/ieri m-am întâlnit întâmplător cu prietena ta/în lăptărie/mi-a spus că ai murit/în timpul unei operaţii/acum 6 luni/în germania//şi eu n-am simţit nimic/exact ca geamul acesta/rece şi vechi lipit de frunte/cu fulgul uriaş/cu tot” (în mansardă). Răbufnirile de instinctualitate, acea “comedie a visceralităţii” în tonuri sinistre pe care o întâlneam la mulţi dintre autorii promoţiei, sunt străine cu totul de spiritul acestor poeme, care transcriu, dimpotrivă, gesturi de o tandreţe abulică, trădând căderi de tensiune ale tonusului vital şi poate chiar o dorinţă secretă de moarte, proiectate, acestea, pe fundalul panoramelor apocaliptice: “cel mai mult îmi place/să-ţi sărut podul palmei/mi se pare/cel mai intim lucru/după plâns//să-mi târăsc buzele pe linia vieţii/uşor/ca moartea care fâşâie spre dimineaţă/când cei care veghează muribundul au aţipit//să-mi târăsc buzele pe linia vieţii tale//asta în miezul unui bloc uriaş/care se topeşte/ca un avion în flăcări la ultimul etaj” (sincer). O vitalitate mereu problematică, mereu ameninţată de colaps, declanşează mecanismul fantazărilor mortuare (”am visat că murisem/cortegiul mergea în plin soare/prin centrul civic//babele îşi făceau cruce/puştanii făceau caterincă”) sau ale regresiunii ad uterum: “erai la mamaia în pântecul mamei tale/pe plajă se asculta radio vacanţa//sărutai placenta cu gustul părinţilor tăi/perfecţi/cu chip de pâine albă//prin burta memei ţi se vedea/din când în când urechiuşa/cum urmărea buzele tatălui care/îţi citea din sensul iubirii” (mai bun). Fascinat de propria sa virtualitate (ceea ce nu constituie, în fond, decât fascinaţia morţii), personajul liric are astfel tendinţa de a privi mereu spre trecut, călătoreşte prin labirinturile memoriei, evocă frecvent, dar fără patetism, mai curând cu răceala unei camere de filmare, „paradisurile” copilăriei: “a fost o copilărie frumoasă ca toate copilăriile/cu pegas verde cu cico bricor şi amandine la indiana în drumul taberei/elefănţei cu apă ţevi cu cornete invizoace mama era ca de porţelan chinezesc/mai tânără decât mine acum şi tata era cel mai puternic bărbat/din această parte de lume” (22 decembrie). Reveria retrospectivă se va fixa uneori asupra stărilor maladive, a rateurilor organice care convin de minune unei vitalităţi obosite, lipsite de apetit pentru existenţă: “noaptea mă trezeam sufocându-mă/iar/ziua mă credeam indestructibil/ca mai toţi tinerii/pe la miezul nopţii astmul îşi făcea treaba/ca o locomotivă de argint cu aburi/maşinărie perfectă de întrezărit moartea//îmi legam garoul cu dinţii/şi-mi făceam în venă/miofilin şi hemisuccinat//îmi plăcea să-mi ştiu prietenii/alunecînd pe somn ca pe gheaţă/către ziuă/în timp ce vegheam să nu mor/dimineaţa eram obosit/alb şi pur/ca după o asceză la limită//eram un bătrân într-un trup neînceput de femeie” (amintire din copilărie 2). Acum privirea pătrunde în profunzimile ţesutului sufletesc, pipăindu-i rănile deschise şi cicatricile şi descoperind, diseminaţi pretutindeni, morbii extincţiei,
semnele “morţii lăuntrice”: “mă voi pipăi ca un orb/şi degetele se vor afunda numai în zdrenţe cărnoase/pe unde s-a rupt ultima omenire din mine//trupul tău se va nărui/peste bărbaţii care te-au iubit/înainte de a mă cunoaşte/ca un tunel/ca toate tunelele/te vei nărui la gura primei lumini//acum este momentul/ei îmi ard poeziile/cenuşa a ajuns cu un metru peste arcul de triumf/până spre sânii tăi dezveliţi şi învingători/acum este momentul/iama de braţ şi spune-mi/dumneavoastră domnule nu ştiţi să muriţi singur/la capătul lor” (the end). Tocmai acest deficit de vitalitate, resimţit perpetuu cu toate fibrele, face ca atitudinea existenţială cea mai caracteristică din poemele lui Dan Cârlea, transpusă în metafora-cheie a zeppelinului, să fie “trecerea peste”, plutirea, care trădează o lipsă de aderenţă organică la real: “unii bolnavi se avântă de la ferestre/când află că vor muri curând//eu nu/eu da//trăiesc plutind pe jumătate/tot mai aproape de oameni/cum spune Isus/tot mai aproape/ca un zeppelin în flăcări” (zeppelinul). Spre deosebire (iarăşi) de cea mai mare parte a congenerilor săi, care refuză cu obstinaţie metafizicul, poetul are o însă permanentă nostalgie a sacrului, astfel încât povestea omului-zeppelin este integrată, la el, în scenariul unui auto sacramental, conturează imaginea anxioasă a unei umanităţi care a fost părăsită de Dumnezeu şi îşi aşteaptă Apocalipsa: “este adevăra că împărăţia cerurilor este în noi/dar noi nu mai suntem demult acolo//uneori stăm la geam şi plângem cu perna în braţe -/cea mai înaltă formă simbolică/de îmbrăţişare a trecutului//inimile abia îşi cară sângele/între două despărţiri cu franjuri/ la ambele capete ale distanţei” (flash). Din acest moment, poezia lui Dan Cârlea devine o poezie “cu teză” (cu toate riscurile pe care le implică o asemenea formulă), dar reuşeşte să se salveze de locul comun şi de căderea în “teologhisire” prin insolitul imaginilor, care aduc o percepţie proaspătă a divinului: “Dumnezeu e singurul comunist creştin/prieten în mod egal cu pustnicii isihaşti/cu barba până la brâu/care se plimbă noaptea pe apele lacurilor glaciare/cu pieptul în flăcări verzui/şi cu vidanjorul care se roagă în gând/în timp ce scoate mizeria din haznale” (Cuminte ca un grădinar). Deşi nu sunt cu totul lipsite de sintagme parazitare, prozaisme sau banalităţi, poemele din Zeppelinul îl recomandă astfel pe autorul lor (prin ceea ce aceste texte au remarcabil) ca pe un poet cu personalitate, care convinge adeseori şi a cărui evoluţie rămâne de urmărit.

***

Zeppelinul si noul mit urban

de Emanuela Ilie

clic pe poze pentru marire

URBAN - Editura Vinea 2008 - autor Dan Carlea - poezie

Recenzii

▼

Zbor deasupra oraşului de latex

de Eliza Dumitrescu

Dan Cârlea şi Ocolul Lumii în Zeppelinul dintre Urban şi Celest

de Florin Caragiu

Intre Copou si metrou

de Stefan Ioanid


Zbor deasupra oraşului de latex

de Eliza Dumitrescu

În cel de-al doilea volum de poezie al lui Dan Cârlea, “Urban”, două tipuri de realitate se manifestă cu pregnanţă ilustrând un grad maxim de prezenţă a eului liric în fiecare dintre ele.

Pe de o parte se află “urbanul”, realitatea cotidiană, cu toate semnele ei, pe care poetul vrea uneori să le epuizeze prin ample enumerări (poemele “Faţa de lucru” şi “Freestyle”). Apoi există o altă dimensiune, numită, în textul “Peronul”, “partea cealaltă”. Se poate spune că între cele două realităţi există o relaţie complexă; uneori ele coexistă şi sunt percepute la acelaşi nivel ontologic de poet, de unde enumeraţiile în cadrul cărora se amestecă indicii ale amândurora, alteori una o disimulează (conţine) pe cealaltă (de regulă “urbanul” conţine), alteori, “partea cealaltă” irumpe violent în urban trebuind să se exprime în “hainele” acestuia (”vom reintra în urban/ ca şi cum am zbura prin parbriz/ într-o aură de cioburi”). De cele mai multe ori, “partea cealaltă” este subjugată de “urban”, care doar vehiculează aparenţe ale acesteia, nişte surogate pe care eul liric le semnalează neobosit: (”sentimente de latex”, “dumnezei din praf alb”, “sentimentele fast-food”, “inimile pline cu ruj ale iubitelor noastre”, “mie nu-mi place să mă falsific/ să-mi umplu sufletul cu polistiren expandat”). În această dimensiune, nu numai sufletul suferă de atrofie, ci este evidentă şi o mecanicizare a corpului: “viaţa noastră reîncărcabilă”, “privirile mele/ ca un tramvai ruginit”. În acest context, “partea cealaltă” devine o zonă a autenticului, a spiritului deschis către divin, o zonă vie, sensibilă. Valorile capitalismului sunt percepute ca fiind unele dintre vehiculele prin care se insinuează atrofia sufletului, captiv în plasa falselor valori: “murim ca toţi morţii care se respectă/ în aşteptarea unui coşciug de firmă”. Spaţiul urban e presărat de semnele acestor valori, reclame şi personaje cu notorietate: “mulţumim sony ericcson, lucky strike, pepsi”, “marmura albă ca zăpada/ a lui Videanu”, “maşinile verzi ale lui Prigoană/ ne ridică visele rare”. Personajele-VIP (”Toma Caragiu între scările raiului”, “scheletul lui Nichita/ levitează în cavou/ luminându-l”, Delu Diaconu, “hrib ne-a vorbit despre parcursul prozatorilor în SUA”, Videanu, Prigoană) au şi ele o dublă dimensiune. Sub măştile realului social se manifestă forţe ale unei lumi paralele.

Relaţia eu liric – “urban” este, la rândul ei, ambivalentă: “sunt urban şi iubesc rahatul ăsta de Bucureşti/ cu toată inima mea umflată/ ca o pâine turcească plină de aditivi”. Urbanul e o “terra odiosa” iubită într-un mod care ţine de cealaltă dimensiune – “cu inima umflată” de trăire; dar poetul nu lasă să treacă uşor accesele sentimentale, deşi în multe poeme apar nedisimulate, şi introduce o comparaţie reductivă, chiar hilară: “ca o pâine turcească plină de aditivi”.

De altfel, un specific al poeziei lui Dan Cârlea este tratarea a ceea ce numim marile teme literare, iubirea, moartea, timpul, prin trimiteri surprinzătoare la aspecte cotidiene. “Această moarte îmi vine atât de bine/ cum nu mi-a venit nici o femeie/ vreodată”, scrie poetul în “Fashion”, poate textul de forţă al volumului, şi care este un poem religios cu happy-end.

În acest spaţiu, din care sufletul pare exilat (”adormim şi sufletele chircite în creier peste zi/ ni se întind în tot trupul/ ca nişte fiare care se simt în siguranţă/ abia în pustiu”), poetul caută şi chiar găseşte, un fel de stări de graţie. Ele sunt exprimate prin motive diafane precum zborul, lumina, plutirea. Dragostea, este şi ea un vehicul pentru astfel de trăiri: “sufletele noastre pluteau peste bulevard/ ca baloanele pentru reclame” sau “fluturam ca steagurile/ din faţa ONU”. În acest sens, este de amintit ciclul al treilea al volumului, intitulat “d”. La fel moartea, poezia lui Dan Cârlea punctând astfel celebra relaţie artistică “eros-thanatos”: “moartea urcă în noi ca un material refulat/ urcă uşor luminându-ne/ pieptul …”.

Într-un alt grupaj de poeme din acest volum, în “Free-style”, poetul recurge din plin la ceea ce se simţea voalat în textele celelalte. Într-un fel, “Freestyle” poate fi văzut ca un experiment, întrucât aici autorul amestecă stilurile, limbajele, liricul se continuă prin ironie, iar sarcasmul se epuizează în patetism. Poetul foloseşte lexicul web-ului (”the reality cannot be displayed”, “mess”, “sal”, “plm”, “spam”), clişee politicianiste şi din mass-media, “limbaj de cartier”, limbaj tehnic şi ştiinţific, dialog, naraţiune şi versuri ce ţin de lirismul cel mai diafan: “aura mea fosforescentă/ ca un paradis/ veşnic/ în construcţie”, “pliiiiiiz, frate, că dacă nu sare asta din chiloţi”, “cu un aurolac/ facem poştă o pungă”.

Volumul “Urban” este ce-a de-a doua carte a poetului Dan Cârlea. Prima, Zeppelinul, a fost distinsă cu marele premiu pentru debut în poezie, la concursul “Premiile Vinea”, ediţia a XVI-a, Bucureşti, 2007.

***

Dan Cârlea şi Ocolul Lumii în Zeppelinul dintre Urban şi Celest

de Florin Caragiu

Poezia lui Dan Cârlea din volumele „Zeppelinul” (Vinea, 2007) şi „Urban” (Vinea, 2008) are o excelentă calitate de a stârni nostalgia, printr-un desen textual ce preia cotidianul şi îi conduce instantaneele în pragul uimirii, al catharsis-ului estetic. Emoţia estetică este ferită de riscurile inflaţionare printr-o aplicare în stil personal a arsenalului artei naive şi suprarealiste, umorului şi auto-ironiei. „Subversivitatea” e dezvoltată nu prin deconstrucţia programatică a „sensului” sau conţinutului ideatic metatextual, ci prin ingeniozitate sau mai bine zis prin spontaneitatea cu care „urmează” cuvântului însuşi, care îşi trage substanţa din întâlnirea vieţii cu imaginaţia creatoare. Poetul nu are astfel „complexul” anti-metafizic ce pune în criză şi „uniformizează” atât de multe producţii actuale prin „dezamorsarea metodică şi conformistă” a inspiraţiei aurorale care stă la originea oricărui act creator (în cazul unei poetici nedirijate ideologic, fizicul “saturat” se încarcă oricum de valenţele metafizicului “prezent în absenţă”).

Viziunea religioasă nu agresează, în poezia lui Cârlea, esteticul prin ideologic, ci este aidoma unui fond de deszăgăzuire a libertăţii de expresie artistice în matricea identitară: „îmi pare rău că nu l-am cunoscut pe steinhardt/ să aflu cum de se plimba prin celulă/ aproape mort de fericire/ ca Dumnezeu prin creaţie” (fetiţa cu chibrituri). Universul estetic e pasibil de infinite modelări şi reinvestiri prin întâmpinarea unei iniţiative a „cuvântului făcut trup/text”. În fiecare dintre cele două volume remarc câte un poem care iese în relief prin forţa şi plasticitatea estetică a viziunii religioase. Poemele „Dumnezeu este cuminte ca un grădinar”, respectiv „fashion”, ne întâmpină de o manieră „iconică”, perspectivă în care punctul de fugă apare mutat înspre cititor, într-o relaţie vie.

Primul poem este structurat ca un dublu portret, al lui Dumnezeu şi al diavolului. Cel dintâi portret pleacă de la atotcuprinderea iconomică divină şi se dezvoltă cu prospeţime debordantă printr-un fascicul imagistic de substanţă „hristică”: „Dumnezeu este cuminte ca un grădinar// lui Dumnezeu nu poţi să-i dai nimic nu poţi să-i iei nimic// (…) toate sunt în El/ şi tu şi viii & morţii tăi/ şi clădirile şi prima & ultima ta iubire/ şi colţii leului strânşi pe botul bivolului african// noi toţi care ne frecăm unii de alţii întru şlefuire/ până sângerăm pe dinăuntru//(…) El nu e VIP nu îţi sare în ochi nu vrea nimic fiindcă ESTE./ (…) în palmă avea doar linia vieţii o gaură/ şi lumină bătătorită o mulţime de bătături orbitoare ca blitz-urile/ a spus că le are de la cât ne mângâie când dormim// pe braţ i s-a umflat o venă străvezie/ prin care mi-am văzut curgând toată viaţa/ şi ne-am împăcat pentru totdeauna./ Dumnezeu se joacă cu copiii/ îşi pune mâinile pe ochi şi le spune să se ascundă/ dar El îi vede prin găurile roşii atunci copiii par înrămaţi. (…)/ prieten în mod egal cu pustnicii isihaşti/ cu barba până la brâu/ care se plimbă noaptea pe apele lacurilor glaciare/ cu pieptul în flăcări verzui/ şi cu vidanjorul care se roagă în gând/ în timp ce scoate mizeria din haznale// tu acum eşti în interiorul lui Dumnezeu/ cu toată lumea ta măruntă/ nici nu ştii ce pierzi dacă nu recunoşti asta// Dumnezeu nu râde niciodată în hohote/ este echilibrat în toate/ mai puţin în plâns// Dumnezeu plânge aşa cum se cuvine să plângă un Dumnezeu autentic// Dumnezeu plânge cu gura până la urechi”. Portretul diavolului se dezvoltă antitetic în registrul măştii antihristicului ce contrage participarea existenţială în direcţia „omului fără chip”, a „reducerii la nimic” şi „derealizării” misterului vieţii: „diavolul şi-a scos pielea a atârnat-o pe drumul către Rai/ este şi astăzi umedă şi din ea curg umbre/ unii se păcălesc o consideră umbreluţă de soare/ şi se fac sloiuri negre sub ea// diavolul e mereu ocupat are multe concerne de condus/ are politică de făcut/ şi acte de caritate televizate/ e mereu la modă cu toate de multe ori dă tonul// diavolul e mereu vesel are ochelari cu ramă fină de aur/ când zâmbeşte arată ca un forceps deschis cât distanţa/ dintre urechiuşele unui copil perfect”.

Poemul „fashion” din volumul „Urban” dezvoltă, la rândul său, după o dialectică estetică, de data aceasta, imaginea morţii şi a lui Hristos. Este foarte interesant acest tablou al morţii peste care nu se poate sări, şi, în care intrând toate (faptul că întoarcerea „ar fi ridicolă” trimite la conştiinţa valorii existenţiale unice a istoricului), le vine atât de bine cum nu le-a venit niciun lucru, vreodată, din cele familiare. Din acest „prechip” eshatologic ţâşneşte lumina venirii lui Hristos, Viaţa care păşeşte în moarte. Catharsis-ul e dublu: nu numai că în moarte toate fiinţele îi vin lui Hristos mai bine ca niciodată, dar acolo „a deschis ochii atât de alb încât/ moartea nu putea păşi peste ei/ înapoi era ridicol să se întoarcă/ şi în definitiv/ nicio viaţă nu îi venise mai bine/ vreodată”.

Revenind la volumul „Ζeppelinul”, remarcăm priza la memorie, conştiinţă şi limbaj, urmărită după o modalitate contrapunctică ce pune străfulgerările trecutului, situările pe „tăietura” clipei şi amplificările prospective într-un raport revelator al „aurei” realului: „au venit minerii şi a trecut timpul/ pe sub vitrina librăriei «noi»/ cu morţii pe braţe trece timpul prin fiecare om/ care nu uită” (22 decembrie).

Apare recurent tema emergenţei dintr-un univers artificial, care pune în criză şi întoarce „cheia de contact” a conştiinţei în înţelegerea relaţiei cu Dumnezeu, cu lumea, şi cu sine însuşi: „într-o zi m-au făcut pionier la doftana// tovarăşul nicolae ceauşescu/ însemna mult pentru noi pe atunci/ erau vremurile când gheorghe ursu murea bătut în închisoare// cu ficatul şi rinichii praf/ dar noi nu ştiam de astea trăiam în imensitatea tricoloră/ a raiului nostru de nailon” (amintiri din copilărie). Imaginea „raiului de nailon” combină numinosul unitiv al inocenţei cu „pierderile” de har resimţite la nivelul capacităţii de relaţie: „undeva în adânc s-au rupt frânghiile de lumină/ care îmi uneau sufletul cu toate lucrurile neînsemnate” (treptat). Miza poeziei lui Dan Cârlea depăşeşte dinamica estetică a structurilor formale, fiind în mod prioritar existenţială, relaţională, dialogică.

Credinţa este „apa vie” în care se mişcă forma poetică, într-un mod mai deplin decât orice înţelesuri separate: „nu negociez nimic/ nu am cu ce fiindcă/ nimic nu e al meu cu adevărat// dincolo de orice e ceva mai mult/ şi la capăt e un mâl luminos/ şi mişcător care are mireasma/ bunicilor şi părinţilor// unele lucruri trebuie lăsate cum le-ai primit// nu smulgi aripile păsărilor ca să le pui motoare/ unele lucruri trebuie doar trăite// să treci prin ele/ şi ele să treacă/ prin tine/ uitându-şi/ înţelesurile” (părere). Pe undeva, sinapsele cuvântului concentrează istoria personală şi a lumii în direcţia „limitei” ca survenire a iubirii: „totdeauna m-au fascinat legăturile tainice dintre fenomene// în fiecare clipă ni se poate întâmpla ceva/ echivalent cu facerea lumii/ sau cu sfârşitul ei// orice te poate schimba fundamental nu numai iubirea/ deşi numai ea izbucneşte precum un înţeles/ pe care n-ai avut niciodată curajul/ să îl cauţi până la capăt” (amănunte); „prin burta mamei ţi se vedea/ din când în când urechiuşa/ cum urmărea buzele tatălui care/ îţi citea din «sensul iubirii»” (mai bun).

Relaţia erotică se desprinde ea însăşi ca o alunecare „pe linia vieţii” spre limită: „cel mai mult îmi place/ să-ţi sărut podul palmei/ mi se pare/ cel mai intim lucru/după plâns// să-mi târăsc buzele pe linia vieţii/ uşor/ ca moartea care fâşâie spre dimineaţă/ când cei care veghează muribundul au aţipit” (sincer). Tensiunea dramatică este stăpânită şi păstrată în jurul punctului de climax printr-o variere a registrului estetic: „demult ţi-am mângâiat ochii cum numai orbii ştiu/ iar acum nimeni nu înţelege/ de ce beau apă numai din pumni” (om); „ei îmi ard poeziile/ cenuşa a ajuns cu un metru peste arcul de triumf/ până spre sânii tăi dezveliţi şi învingători/…/ dumneavoastră domnule nu ştiţi să muriţi singur/ la capătul lor (the end); „de fiecare dată în zori mă mir cu glas tare/ cât de bine îţi vine lumina/ parcă pentru tine a fost făcută// atunci pari cea mai vie fiinţă/ trăită de toate lucrurile la ambele capete” (amnezie). În fond, erosul devine o modalitate de apariţie a unui „mit urban” în forma sa genuină, încă neexpusă regimului exteriorităţii: „am început să cred că/ noi eram un mit urban/ de care/ nu aflase nimeni” (mit urban). E semnificativ că erosul îşi găseşte în „locul” crucii plenitudinea sa nocturnă, misterică: „la miezul nopţii să batem/ două cuie în braţele orizontale ale crucii// şi toată noaptea va străluci numai pentru noi/ spaţiul dintre ele” (atipici).

Erosul ca energie a relaţiei vii pune în mişcare şi trăsături inedite ale prieteniei şi aderenţei la umanitate, natură şi lumea îngerească, tablou în care concură gravitatea şi candoarea: „nu bănuiam că va veni o zi în care-ţi voi spune/ andrei păcat că nu vrei să fii mai bun/ cu puţin// cu un înger mai bun” (mai bun); „sper să avem o groapă comună şi caldă/ în câţiva prieteni” (cuminţi); trăiesc plutind pe jumătate/ tot mai aproape de oameni/ cum spune Iisus/ tot mai aproape/ ca un zeppelin în flăcări (zeppelinul); „unele vieţi sunt nişte candelabre uriaşe de cristal/ care cad cu încetinitorul” (om); „ţine-ţi respiraţia/ să nu împrăştii cerul -/ păpădia asta bleu/ plină cu îngeri/ de pe blocul meu ceauşist/ făcut în ‘77/ dintr-o singură mină/ de gri muncitoresc” (zeppelinul).

Chiar în întoarcerea spre sine, eul liric apare într-o suită de pendulări între chipul „iconic” şi modul „căderii”, într-o alternanţă de apariţii şi dispariţii, proprie non-obiectivizabilului, al prezenţei care nu numai că nu poate fi supusă „reducţiei fenomenologice” ci ea însăşi reafirmă prin simţirea sa transcendentul „fondator” al realului şi alteritatea în genere, ca „prezenţă în absenţă”: „Dumnezeu este pentru mine/ singura fiinţă/ care-mi dă voie/ să dau mâna/ prin ea/ cu mine/ însumi” (fiinţa); „când te razi dimineaţa/ te întrebi năuc/ unde a dispărut chipul acela/ pe care îl iubea toată lumea/ o fi şi oglinda asta/ rodul unui potop/ care ţi-a luat/ pământul” (oglinda); „femeile se întreabă/ cine e nebunul ăla de la piaţa rosetti/ cu o inimă uriaşă în braţe” (plastic); „fiecare cădere îmi arată/ ce soclu înalt mi-am făcut din nimicuri” (albisem prin somn); „noaptea mă trezeam sufocându-mă/ iar/ ziua mă credeam indestructibil/ ca mai toţi tinerii/ (…) pe la miezul nopţii astmul îşi făcea treaba/ ca o locomotivă de argint cu aburi/ maşinărie perfectă de întrezărit moartea” (amintiri din copilărie 2).

Limita, moartea, fecundate de o simţire afină cu credinţa, se impun cu forţa epifaniei: „nu e uşor să fii mort în ziua de azi/ un alt Lazăr decojit de toate” (nichita). În acest parcurs, în care du-te vino-ul între creştere şi regres, între iubire şi moarte, între construcţie şi destrucţie, produce o continuă ambiguizare a structurilor, prioritare pentru orientarea existenţială sunt modelele vii. Astfel, „Nichita este o bornă cu aripi” (nichita); „un sfânt poate intră în Rai chiar acum/ cu un ditamai soarele-n braţe plângând/ şi marile ziduri de apărare/ izbucnesc în ferestre” (iertare); „de multe ori un glonţ lasă două răni/ una de intrare alta de ieşire// cam aşa trece un sfânt prin umanitate/ cumva decisiv/ legat la ochi cu o moarte luminoasă (viziune); „între mine şi un sfânt e diferenţa dintre/ aurul dacilor şi o medalie poleită// nu mi-a pătruns lumina în interior/ nu s-a aşezat în straturi/ fiecare cu irizările lui/ arată pe mine ca o acuarelă ieftină/ cum foloseam în clasa a 1-a/ un kitsch jenant şi atât// într-un om sfânt Dumnezeu se depune în straturi/ când zgârii puţin se vede o parte şi mai strălucitoare/ dacă adânceşti rana care miroase a portocală/ e şi mai orbitor ceea ce vezi// cu cât erau martirii mai schingiuiţi/ cu atât soarele părea mai aproape” (albisem prin somn).

Arta poetică a lui Dan Cârlea din „Zeppelinul” presupune o continuă întoarcere spre magma sensibilităţii şi răsturnarea „gravitaţiei căderii”: „nu va fi un sens unitar/ doar stări smulse prin cuvinte (…) subînţelesuri/ căci ele ne uneJsc cel mai profund (poezia anului 2100); „o poezie bună trebuie să fie/ ca apa unui lac de munte/neciobită de botul cerbului// trebuie să fie chiar ca noi/ ca fiecare în parte/ ca omul care începe cu adevărat/ acolo unde se termină lumea” (acolo unde se termină lumea); „eu vreau să scriu doar 40 de poezii perfecte/ precum 40 de mucenici/ cu rănile doldora de miere/ care alunecă pe cruci/ alunecă în sus/ ca nişte faguri de aur” (fiinţa); „visul crucilor este/ să care coşciugele în rai/ acolo unde crucile nu au/ nimic dedesubt (offtopic).

În volumul „Urban”, poetul îşi ia riscul „împotmolirii” dat de o investire masivă în materia „brută” a cotidianului. Pe alocuri, atmosfera e periclitată de enumerări „kilometrice”, stop-cadrele saturează câmpul poetic spre a asuma rupturile din planul existenţial răvăşit de avalanşa informatică, insurgenţa instrumentalului, artificialului, virtualului. În fapt, se afirmă, „the reality cannot be displayed”. Cotidianul respiră aceeaşi tensiune a limitei: oamenii „merg la serviciu ca la moarte/ (…) share-uirea sufletelor continuă toată ziua” (download), moartea însăşi este imaginată ca o downloadare a vieţii în Dumnezeu.

Ni se înfăţişează drama oscilării între vocaţia iubirii şi ratarea sau aruncarea ei în derizoriu prin inconsecvenţele şi încrâncenările zilnice: „aşa ne trăim noi verticalitatea urbană/ sentimentele fast-food// ajunşi acasă/ ne-am spurcat şi pe mess/ ne-am dat ignore/ ne-am băgat reciproc în listele de spam pe bloguri// şi am plecat să ne răcorim/ fiecare la altă bere// urma desigur să scriem/ o nouă poezie/ de dragoste” (de dragoste).

Prin rezidualul trăirii, supuse unei dinamici „ruptoare”, răzbeşte nostalgia chipului divin „prezent în absenţă”: „tu omori de frică/ toate lumile nenăscute/ îmi spunea cineva demult// parcă dumnezeu// stă chircit în inima mea/ cu genunchii la gură/ plin de sânge/ şi cântă la pereţii ei/ mişcători” (d); „în stânga la mătăsari seara se adună curvele/ chiar lângă biserică/ le privesc feţele pe care şi le vulgarizează voit/ ca să te convingă că nu mai au nimic pur în ele/ şi să nu te simţi vinovat// uneori poţi auzi chipurile încă inocente cum se topesc sfârâind/ sub faţa de lucru plină de ruj ieftin/ când pe cealaltă parte a bulevardului/ trece o pereche de îndrăgostiţi” (faţa de lucru); „adorm, în timp ce vâjâitul ultimului metrou/ trece prin aura mea/ tremurând-o,// aura mea fosforescentă// ca un paradis// veşnic// în construcţie” (poveste freestyle); „adormim şi sufletele chircite în creier peste zi/ ni se întind în tot trupul/ ca nişte fiare care se simt în siguranţă/ abia în pustiu// atunci inima ne roade încetişor/ ca o mângâiere// ultima” (aici).

În lipsa unei soluţii imediate („dimineaţa o vom lua de la capăt/ vom reintra în urban/ ca şi cum am zbura prin parbriz/ într-o aură de cioburi” (urban); „zâmbesc în câmpul de singurătate care creşte răcoros/ traversat de scrollul de la realitatea tv ca o arteră spartă” (scroll)), în această situaţie fără ieşire în care „moartea urcă în noi ca un material refulat” (vier pfoten), taina omului nu încetează să răspândească o lumină, de dincolo de el, ce „vascularizează” existenţa: „ţinem minte vremurile când/ oamenii buni îşi făceau datoria/ luminând totul// din ruguri// suntem crescuţi/ direct/ din partea umană/ a lui Dumnezeu” (muguri); „cu gelu diaconu vorbeam în fum/ despre prăpăstii începuturi/ şi feţele lui dumnezeu care într-o vreme/ pocneau în noi ca mugurii// andrei se întinde pe zid ca o rană” (club a).

În acest ocean de haos cotidian şi de împrăştiere până la angoasă a spiritului ies la suprafaţă frânturi din memoriile originilor: „amintiri din copilărie plutesc în jurul meu/ ca un om de zăpadă spulberat de un TIR” (pegas), „blocurile aliniate ca morţii/ blocurile – frigidere obsedante în care noi/ eram fiarele/ cu inimile în hibernare/ visând urme/ roşii/ fierbinţi/ de gloanţe prin puii noştri” (la mulţi ani); de asemeni, erosul proiectat („îngropat”) în epicentrul cathartic: „şoseaua se deznoda sub roţi/ ca mine în serile/ când te lipeai perfect de pielea mea/ por peste por/ încât parcă ieşiseşi la suprafaţă/ ca o înecată superbă/ ori un stigmat” (drum), „parcă aveai broboane de soare pe frunte, bezna stătea tolănită în ceşti, în locul cafelei” (poveste freestyle); „sexul meu desenează în tine un copil colorat/ care-ţi va creşte/ prin somn/ albul în sâni// toate în linişte” (arte vizuale); „m-am ascuns în baie şi am plâns/ apoi m-am privit în oglinda cea veche// cineva îmi stinsese în ochi/ sufletul/ ca pe o ţigară” (vizită).

Senzaţia de glisare şi disipare – „geamurile fotografiau/ ba întunericul/ ba lumina/ peronul/ îşi deschidea/ oamenii/ mereu/ în partea cealaltă” (peronul) – este complinită pulsatil de iubirea care rămâne, ca „radiaţie de fond”, chiar după ce totul a fost deconstruit (Vattimo), şi care îl face pe poet să exclame: „uneori vă simt ca un cheag de sânge în inimă” ([în] jur).

***

Intre Copou si metrou

de Stefan Ioanid
(clic pe poza)

Proiect "Copil in Epoca de aur"

...cei din generatia mea nu-si amintesc de „la cirese”, „pupaza din tei” si altele asemenea, ci de iesitul afara cu cheia de gat, de cozile la alimente, de oprirea curentului, de frig, de mersul pe tamponul sau pe scara tramvaiului spre scoala, de bananele cumparate o data pe an, verzi, si puse la copt pe dulap, de ciocolata chinezeasca – cea mare cu fagure de miere si cea mica, cu pestisor - de „tacamuri” si „adidasi de porc”, de tenisii chinezesti si de cei Dragasani, si de toate celelalte care ne fac sa fim copiii Epocii de Aur

„Copil in Epoca de Aur” este proiectul meu de a aduna intr-o carte de amintiri din copilaria noastra comunista, texte ale mele aparute in suplimentul „Scanteia” al „Jurnalului National” - o idee a lui Marius Tuca de a retrai anul 1989, dupa 20 de ani...

site-ul proiectului

http://sites.google.com/site/copilinepocadeaur/

cum ti se pare?

Messenger Dan Carlea

In caz ca nu mai poate cineva sa doarma de curiozitate sa afle cum arata messul meu (si, sincer, cred ca sunt mii si mii de fani in situatia asta - fiindca la noi poezia este foarte apreciata)
iacata: